Ilustrul cărturar Ieromonahul Macarie (1780-1836) a avut un rol însemnat în susţinerea idealurilor patriotice, militând pentru o muzică de esenţă românească, pornită din simţirea poporului român. Smeritul ieromonah Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, a fost cel mai vestit „dascăl de musichie” , la începutul secolului trecut şi un mare ctitor al muzicii noastre bisericeşti.

Era originar din satul Perieţi, Ialomiţa, născut în jurul anului 1780. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu dragoste de biserică şi cu darul cântării, a deprins muzica psaltică „din mica sa copilărie". Apoi, împreună cu sora sa, au intrat în nevoinţa călugărească. El s-a călugărit la Mănăstirea Căldăruşani, iar sora sa, Iustina, la Mănăstirea Viforâta. Auzind de numele şi talentul său, mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810) l-a adus la mitropolie, l-a dat să înveţe carte la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti şi l-a hirotonit preot.

La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera de traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai curat românesc, acomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului nostru. Renunţând la „sistema veche” şi greoaie, el transcrie muzica psaltică pe notaţie nouă, în graiul patriei, uşor de învăţat pentru toţi.

Pe lângă activitatea didactică, Macarie, cu mult efort, merge la Viena unde reuşeşte să tipărească câteva cărţi de muzică psaltică foarte necesare.

Prima carte tipărită la Viena în 1823 este „Teoreticon sau Privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti după aşezământul sistimii celei noao” , care reprezintă prima carte de teorie a muzicii tipărită în limba română.

A doua carte tipărită la Viena şi prima carte de cântări este „Anastasimatarul bisericesc” . Cartea cuprinde o gravură reprezentând Învierea lui Hristos, o prefaţă, plus trei sute de pagini, în care sunt cuprinse cântările Învierii de sâmbătă seara şi de duminică dimineaţa.

A treia carte este „Irmologhion” sau „Catavasierul muzical” şi „cuprinde în sine toate catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, irmoasele din Octoih, din Triod şi din Penticostariu, slujba Săptămânii Sfintelor Patimi, cu tripeasniţele şi toate sedealnile pe mare... şi alte cântări trebuincioase”

Întorcându-se în ţară în toamna anului 1823, Macarie a fost preocupat de răspândirea cărţilor de muzică la românii de pretutindeni şi înfiinţarea de şcoli menite să asigure succesul cântării în limba română, cărţile sale au ajuns la toate seminariile şi mănăstirile vremii, din Moldova, Transilvania şi Banat. Însuşi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, protectorul său, îl numeşte „dascălul şcoalelor româneşti de musichie" .

El este cel dintâi compozitor de imnuri şcolare româneşti. Sunt vestite catavasiile sale de Florii, cântările Sfintei Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii Domnului. Melodia cântărilor lui este liniştită, nesilită şi potrivită, ea curge lin, ca un izvor curat de apă. Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti. El a „naţionalizat” muzica psaltică, fără a se depărta de textul original.

Ieromonahul Macarie, după multe strădanii şi răpus de boală, este luat în îngrijire de sora sa, Iustina, stareţa Mănăstirii Viforâta. În toamna anului 1836, Cuviosul Macarie Ieromonahul se strămută din viaţa aceasta la cereştile lăcaşuri, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu.

ARHIMANDRITUL DOSOFTEI

Între vrednicii duhovnici care au slujit la altarul Mânăstirii Viforâta timp de aproape 20 de ani a fost Părintele Arhimandrit Dosoftei Florea (1910-2001).

Părintele Dosoftei şi-a dăruit viaţa slujirii Mântuitorului Hristos, în vremuri de încercare şi luptă cu un regim ostil Bisericii.

Înainte de a veni ca preot duhovnic pensionar la Mânăstirea Viforâta, Părintele Dosoftei a îndeplinit funcţia de exarh în Eparhia Râmnicului-Vâlcea, a fost stareţ la Mânăstirea Turnu şi profesor la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş.

Modul cum îşi făcea datoria şi felul cum se ruga au atras mulţi credincioşi spre Mânăstirea Viforâta.

Ca părinte duhovnicesc, cu îndelungă răbdare şi cu multă dragoste, smerit şi cu multă evlavie pentru sfintele slujbe, făcea tot ce era cu putinţă să ajute, să îndrume, să se roage, fiind de folos nu doar maicilor care ostenesc în acest aşezământ monahal, ci şi nenumăraţilor creştini, care i-au devenit fii duhovniceşti, care-l căutau şi-i cereau povaţă, binecuvântare şi ajutor în cele duhovniceşti.

Slujbele bisericii le făcea cu o dăruire rar întâlnită, nu se grăbea niciodată, multe ore pomenea pomelnicele, zi de zi, având o mare grijă pentru păstrarea pravilei de rugăciune atât în sfântul locaş, cât şi la chilie.

Într-o lume confuză şi plină de zbucium, ce era mai de preţ decât să întâlneşti un om sfânt, trăitor şi rugător către Dumnezeu?

A fost un om de o mare şi autentică smerenie şi cu toate că se bucura de o popularitate deosebită, aceasta nu i-a atins cu nimic modestia şi smerenia şi se poate vedea prin ce şi-a scris chiar din viaţă, pe crucea de la mormântul său:

"Să fiu lăsat călcat în picioare, pentru că şi eu adeseori în viaţă am călcat legea lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul". Câtă smerenie!

Părintele Dosoftei a arătat în felul său de a trăi, că viaţa creştină este Cruce şi Înviere, strădanie şi bucurie, suspin şi speranţă. A zidit în Mânăstirea Viforâta "cuvântul" ce a rămas şi v-a rămâne în inimile celor ce l-au urmat, celor ce l-au iubit, celor ce l-au înţeles şi ascultat.

L-am înţeles poate prea puţin, dar îndeajuns să fi învăţat că Ortodoxia se trăieşte cu adevărat în fapta ce rămâne în timp şi în cuvintele ce se zidesc în inimi.

El ne-a îndemnat să mergem pe calea lui Hristos şi să ne menţinem mereu vie nădejdea şi credinţa în Dumnezeu.

Părintele Dosoftei rămâne un exemplu mereu viu de monah şi duhovnic, care actualizează filele Patericului românesc!

STAVROFORA ARSENIA OPRIS

Un sentiment de admiraţie ne cuprinde când ne gândim la numeroasele maici care şi-au închinat viaţa lui Hristos, vieţuind în această mănăstire. În tradiţia mănăstirii sunt nume de preoţi slujitori şi monahii care, prin smerenia lor, au lucrat faptele bune doar pentru Cel care vede şi răsplăteşte toate.

Figura monahală care şi-a împletit destinul cu cel al aşezământului este cea a fostei stareţe, Maica Arsenia Opriş (1919-2009), una dintre cele mai longevive conducătoare de mănăstire.

Maica Arsenia Opriş era de loc din Dridif - Făgăraş, născută înt-o zi de mare sărbătoare, 8 septembrie 1919. Având o deosebită educaţie creştinească, sădită în suflet încă din casa părintescă, îmbrăţişează viaţa monahală sub îndrumarea marelui duhovnic Parintele Arsenie Boca, în anul 1940 la Mânăstirea Dintr-un lemn, de unde în anul 1942 este trimisă pentru a-şi termina studiile la Liceul Teoretic de la Mânăstirea Bistriţa-Vâlcea, după care preia conducerea Mânăstirii Viforâta în anul 1960.

La Mânăstirea Viforâta, maica stareţă Arsenia, s-a îngrijit de buna rânduială şi sporire duhovnicească, dar şi materială. Timp de 45 de ani, cu energia-i caracteristică, cu mult curaj, râvnă şi înţelepciune, maica Arsenia a reuşit să realizeze lucruri care-i cinstesc memoria.

Înzestrată de Dumnezeu cu darul înţelegerii şi cu simţul răspunderii pentru misiunea ce i-a fost hărăzită, s-a remarcat printr-o trăire creştinească pilduitoare.

În ziua de 17 aprile 2009, soborul Mânăstirii Viforâta în frunte cu Înaltpreasfinţitul Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, alături de mulţi preoţi şi credincioşi, au condus pe ultimul drum pe cea care la vârsta de 90 de ani, a lăsat viaţa aceasta pentru a primii cununa nemuririi întru fericirea veşnică.

Toată viaţa, maica Arsenia a ţinut cu stricteţe să nu treacă o zi în care să nu îndeplinească pravila de rugăciune primită de la părintele duhovnic Arsenie Boca:

1.Inchinu-mă milostivirii şi iubirii tale de oameni.

2.Inchinu-mă Prea Sfântului Tău spate bătut şi însângerat.

3.Inchinu-mă Prea Scumpului Tău Sânge.

4.Inchinu-mă Prea Sfântului Tău Cap plin de răni şi de sânge.

5.Inchinu-mă Prea Sfântului Tău Cap, încununat cu cunună de spini.

6.Inchinu-mă Prea Sfintei Tale Feţe, plină de răni şi de sânge.

7.Inchinu-mă Prea Sfintei Tale Feţe, care în timpul pătimirii, nici chip nici frumseţe nu a avut.

8.Inchinu-mă Prea Sfinţilor Tăi umeri răniţi şi însângeraţi.

9.Inchinu-mă Prea Sfinţilor Tăi genunchi plini de răni şi de sânge.

10.Inchinu-mă pironirii Tale pe Cruce.

11.Inchinu-mă Prea Sfintelor Tale coaste străpunse cu suliţa de unde a ieşit sânge şi apă. Te rog Domul meu, spală, şterge cu Prea Scumpul Tău Sânge, mulţimea fărădelegilor mele.

12.Inchinu-mă întreg Prea Sfântului şi îngerescului Trup, care în întregime a suferit pentru mulţimea fărădelegilor mele.

13.Inchinu-mă tuturor cinstitelor şi Sfintelor Tale Patimi.

14.Inchinu-mă îndelung răbdării Tale Doamne.

15.Inchinu-mă smereniei Tale celei îndelungi pentru mine păcătoasa.

16.Inchinu-mă Invierii Tale celei de a treia zi, suirii la ceruri de-a dreapta Tatălui, măreţei şi a doua venirii, când atuncea să nu mă judeci după faptele mele ticăloasa. Că Tie Doamne Unuia am greşit, dar Tie Unuia mă Inchin şi pe alt Dumnezeu afară de Tine nu ştiu. Tu dar după judecăţile Tale Mă mântuieşte şi mă miluieşte, ca un Bun şi de oamnei iubitor. AMIN!

"Ajută-mi mie Doamne, ca un mort şi îngropat să petrec în lume şi Te rog Domnul meu, sfarmă împietrirea mea, loveşte inima mea cea învârtoşată, frământ-o pe dânsa cu frica Ta, răneşte-o cu dragostea Ta, ca să Te iubesc pe Tine Domnul meu,cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu tot cugetul meu, cu toată tăria mea, cu toate gândurile mele şi să izvorească de la împietrită inima mea,izvor de lacrimi, care să spele întinăciunea păcatelor mele." (Fericitul Augustin)

Doamne ajută-mi să Te doresc şi dorindu-Te să Te caut şi căutându-Te să Te aflu şi aflându-Te să Te cunosc şi cunoscându-Te să Te iubesc şi iubindu-Te, să nu mă mai satur de Tine.

Din adâncul inimii mele Te-am chemat Doamnă Prea Milostivă, auzi glasul rugăciunii mele, căci la Domnul este mila şi la Tine, multă izbăvire. scoate-mă Prea Sfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare din mâinile vrăjmaşilor mei şi îi ruşinează pe ei, şi le nimiceşte toate năvălirile şi sfaturile lor cele viclene îndreptate împotiva mea. Miluieşte-mă Prea Curată Stăpână, în ziua durerii şi în ceasul morţii, să nu laşi sărmanul meu suflet, să stai lângă el, cu mângâierea mântuirii veşnice.

Amin!