ISTORIC

Mânăstirea Viforâta, este aşezată în satul Viforâta, Comuna Aninoasa de lângă oraşul Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti.

Biserica are hramul "Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe".

Nu se poate şti cu ce gând a fost ridicată această mânăstire chiar în acest loc, cel mai simplu motiv fiind acela că pe ctitor l-a frământat gândul pentru o gropniţă domnească, aşa cum au fost ridicate şi cele din Câmpulung, Curtea de Argeş şi Dealu.

Acest gând al domnitorului n-a putut ajunge niciodată la împlinire, deoarece s-a stins din viaţă cu un an înainte ca mânăstirea să se fi terminat de zidit.

Având pilda înaintaşilor lui, Vlad Vodă nu a construit decât o biserică obişnuită şi apărată de un zid înalt, pătrat, acest lucru fiind determinat atât de împrejurările vremii, cât şi de faptul că, după moartea sa, doamna Ana nu a mai dispus de mijloace băneşti, ţara fiind sărăcită prin luptele fratricide, grelele biruri, lăcomia boierilor, nestatornicia orientării politice şi, peste toate acestea, prin scumpele daruri făcute egumenilor şi lavrelor greceşti din Muntele Athos, toate acestea ducând la imposibilitatea lui Vlad Vodă de a face din Viforata o ctitorie care să-i preamărească numele.

În iarna anului 1611, Mânăstirea Vitorâta a fost prădată de oştile lui Gabriel Bathory, principele Transilvaniei (1608-1615), care, fără de veste, trecând munţii, au năvălit în ţara Românească şi s-au aşezat pentru câtva timp la Târgovişte. La plecarea acestora, biserica şi celelalte clădiri ale mânăstirii au rămas împovărate cu multe lipsuri şi stricăciuni.

Voievodul Radu Mihnea (1611-1616) a restaurat Mânăstirea Vitorâta, oferind Sfântului lăcaş şi unele proprietăţi pentru întreţinere şi reînnoind hrisoavele mai vechi, distruse de năvălitori.

Datorită incursiunilor turceşti, Stânta Mânăstire Vitorâta suferă noi stricăciuni.

În timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), această mânăstire urma să fie părăsită şi numai datorită acestui domn şi soţiei sale, Elena Doamna, s-a târnosit din nou Biserica mânăstirii, care a fost ajutată cu danii şi reorganizată; ctitoria lui Vlad Vodă, revenind la vechile tocmeli şi canoane şi, în locul călugărilor greci, au fost aduse călugăriţe.

Această mărturie preţioasă, cu privire la schimbarea personalului monahal, o găsim în memorialul misionarului slav Dacsici, aflat în 1640 la curtea lui Matei Basarab, la Târgovişte, care ne vorbeşte de Mânăstirea Viforâta, ca fiind "foarte frumoasă şi de maici". Pentru toate îmbunătăţirile aduse acestui Sfânt lăcaş, domnitorul Matei Basarab este considerat al doilea ctitor al mânăstirii.

În anul 1713, Voievodul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), împreună cu soţia sa, Marica Doamna, a reînălţat zidurile înconjurătoare, a construit noi chilii, a pardosit biserica cu lespezi de piatră şi a reconstituit vechea pictură. Datorită acestor mari îmbunătăţiri, Constantin Brâncoveanu este considerat al treilea ctitor al acestei mânăstiri.

În secolul al XVIII-lea, Mânăstirea Viforâta s-a luptat cu multe nevoi şi lipsuri materiale, iar în anul 1802, marele cutremur din ziua de 14/26 octombrie i-a pricinuit însemnate stricăciuni.

La scurtă vreme după aceasta, însă, a fost reparată de marele ban Griaorie Brâncoveanu (+1832), un urmaş al lui Constantin Brâncoveanu, şi de soţia sa, Safta, călugărită mai apoi la Mânăstirea Văratec, sub numele de Elisabeta schimonahia (+1857), care restaurează pictura şi construieşte biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel", din cimitirul mânăstirii, a cărei pictură a fost restaurată, prin purtarea de grijă a înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, în vara anului 2005.

Catapeteasma bisericii acestei mânăstiri este executată de sculptorul Karl Stork, într-o îmbinare de stil gotic şi bizantin, în anul 1864.

Între icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă, distingem icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorahe (Hamul Mânăstirii), donată de Leon Tomşa, în anul 1631, în urma biruinţei pe care a avut-o cu Matei Basarab. Pictura este veneţiană, îmbrăcată în argint aurit.

Din păcate, arhiva Mânăstirii Viforâta nu păstrează nici un act de proprietate sau însemnare din vechime şi chiar nici un document pentru identificarea daniilor primite în decursul anilor de la alţi ctitori. Ceea ce putem afirma este aceea că mânăstirea, în preajma primei jumătăţi asecolului al XVI-lea, era proprietară a unei părţi din moşia Târgului, împreună cu viile care acoperă întreaga faţă a dealului, de la miazănoapte până în preajma mânăstirii, cu livezile şi cu pădurea, în mijlocul căreia a fost ridicată.

Ce suprafaţă aveau aceste ţinuturi nu este cunoscut, cert fiind faptul că la aceste danii s-au adăugat, de-a lungul anilor, noi donaţii, până în preajma secularizării.

De la Radu Mihnea se păstrează trei documente cu privire la Mânăstirea Viforâta. Primul este datat din anul 1612, în care nu se menţionează luna şi locul de scaun de unde a fost emis, el cuprinzând întărirea mânăstirii cu "bălţile şi grânele din satele Giurguiaţi şi Vărăşti". Al doilea document, care este datat în 2 martie 1613, nu numai că întăreşte cele menţionate în primul document, dar mai adaugă şi că "stolnicii şi sufarul să nu aibă niciun amestec", iar cel de-al treilea document, datat în 6 iulie 1614, întăreşte din nou aceleaşi bălţi, în urma unei judecăţi.

În timpul lui Matei Basarab, a fost dăruit de către domnitor, mânăstirii, schitul de călugăriţe al Lăculeţilor, întemeiat de el pe ruinele altuia mai vechi, unde aici fostul agă Matei şi Doamna Elena zidiră pe marginea Lăculeţilor, în mijloc de pădure, în 1646 (1642), o mânăstire. Ea se dărâmă la trei ani după zidire, iar pisania a fost găsită în anii din urmă, între ruinele ei. Atunci, Matei Basarab zidi o altă mică mânăstire, chiar în lacurile de aici, după ce mai întâi le secă.

Constantin Brâncoveanu o rezidi din temelie. Cutremurul din 1802 o strică iarăşi. Atunci Grigorie M. Brâncoveanu "o mere-metisi la 1849; pe la 1850, ea avea încă călugăriţe".

Mânăstirea mai dispunea aici de o moară, care a funcţionat până la 1865, când apa Ialomiţei a părăsit albia cunoscută.

Tot Matei Basarab, cumpărând de la moşnenii din Broşteni, pe Ialomiţa, părţile lor de moşie, le-a dăruit Mânăstirii Viforâta.

La 6 octombrie 1740, Chirici cupeţul lăsă prin diată "Mânăstirii Viforâta treizeci de taleri şi cuiele pentru învelişul mânăstiri".

Un document din 23 noiembrie1836 arată că "Mânăstirea Viforâta avea moşie în Măneştii de Sus, vecină cu Măneştii Smarandei Măneasa dohtoroaia (văduva lui Silvestru Filitti). Smaranda cumpărase moşie în Cămănacu sau Coada Izvorului, de la Constantin Lipoveanu. Moşia Băltită, a boierilor lipoveni, era, tot un trup din Măneşti; Coada Izvorului aparţinea la 1709 lui Logofăt Bucşianu".

Pe lângă ctitorii Sfintei Mânăstiri Viforâta, anterior menţionaţi, pomelnicul Sfântului aşezământ cuprinde şi alte nume, ale acelora care au înzestrat-o cu proprietăţi, au contribuit la repararea sa sau i-au dăruit odoare de mare preţ:

- Radu Voievod,

- Leon Voievod,

- Victoria Doamna,

- Elena Doamna,

- Grigorie Ghica Voievod,

- Antonie Voievod,

- Mihai Voievod şi

- Gheorghe Bibescu Voievod.

Un al doilea pomelnic, aflat în Altar, cuprinde numele tuturor stareţelor, de când au fost înlocuiţi călugării cu călugăriţele, şi el pomeneşte pe: Sofia, Justina, Glicheria, Varvara, Sevasta şi Pamfilia.

După o seamă de lucrări de întreţinere, făcute cu cheltuiala Casei Bisericii, pe la începutul acestui veac, în anii 1913-1914, prin silinţa şi sub supravegherea Mitropolitului Primat al României, Konon Arămescu Donici (1912-1919), mânăstirea a fost din nou reparată şi zugrăveala bisericii spălată.

Cutremurul din 10 noiembrie1940 a adus, însă, paragină peste o parte din clădirile ei, care au rămas în această stare până în anul 1960, când, din îndemnul şi prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina (1948-1977), s-a păşit la refacerea lor.

Cu acest prilej, s-a clădit din temelie o nouă clopotniţă cu etaj, s-au rezidit, tot din temelie, chiliile dintr-o parte şi alta a intrării, s-a dres zidul împrejmuitor, pe toată întinderea lui, s-au reparat arhondaricul lui Grigorie Brâncoveanu şi vechile chilii, s-a introdus lumina electrică, s-a adus apă curentă în toate încăperile incintei, s-au făcut instalaţii de încălzire cu gaze naturale şi s-a organizat un muzeu. Lucrările au luat sfârşit în luna octombrie 1962, cheltuiala lor fiind acoperită de Casa de Pensii şi Ajutorare a salariaţilor Patriarhiei Române.

În anul 1960, acesta a înfiinţat aici o "Casă Sanatorială" pentru adăpostirea şi întreţinerea monahiilor şi preoteselor văduve bătrâne, pensionare ale Patriarhiei Române şi rămase fără orice alt ajutor şi sprijin familial.

Părţile de est, vest şi nord, fiind avariate în urma cutremurului din martie 1977, au fost zidite din temelie, cu ajutorul Sfintei Patriarhii, sub directa îndrumare a Patriarhului Justin Moisescu (1977-1986) si a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, clădiri care s-au terminat în vara anului 1994.

Odată cu acestea, s-a terminat şi Biserica Paraclis, care s-a sfinţit în anul 1994, cu hramul "Sf. Prooroc llie"

În curtea mânăstirii se află Fântâna Mitropolitului Ghenadie, primat al României, din 1904, şi mormântul ieromonahului Macarie, teolog şi compozitor de muzică psaltică bisericească de la începutul secolului al XIX-lea.

În afara incintei mânăstirii a mai rămas un corp de case, ridicate în secolul al XIX-lea şi "Casa Brâncoveanu", care, prin deosebita grijă a înaltpreasfinţitului Părinte Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, a fost restaurată în anul 2004.

Prin grija Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, în anul 2000, mânăstirea a intrat sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Târaoviştei, fiind preluată de la Patriarhia Română, căci până atunci a fost stavropighie patriarhală. Prin strădania înaltpreasfinţiei Sale a fost restaurată Casa Brâncoveanu, alături de majoritatea chiliilor şi a fost refăcută trapeza mânăstirii.

În anul 2011 a fost înfiinţat un Atelier de veşminte şi haine preoţeşti.

Tot la iniţiativa Ierarhului Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, în perioada anilor 2019-2022 s-au desfăşurat ample lucrări de Restaurare şi Consolidare a Bisericii "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe", prin Proiectul European pentru finanţare, Programul Operaţional Regional 2014-2020 cu prelungire 2022 - Axa prioritară 5 - Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural.

Clădirea Bisericii şi întregul ansamblu monahal sunt clasate în Lista Monumentelor Istorice la categoria "A", cod LMI: DB-II-a-A-17760.

În urma descoperirilor arheologice, în partea de sud a actualei Biserici există vestigiile altor două Sfinte Biserici: prima de la sfârşitul secolului al XV-lea şi a doua de la jumătatea secolului al XVII-lea.

S-au executat lucrări de consolidare la structura Bisericii, refacerea integrală a învelitorii cu tablă de cupru, realizarea unei centuri de beton armat la nivelul fundaţiilor, sistem de încălzire prin pardoseala de granit, curăţare pictură, restaurarea catapeteasmei, lucrată de sculptorul Karl Stork în anul 1864, realizarea pardoselii de sticlă pentru a permite vederea descoperirilor arheologice, sistemul de sonorizare şi supraveghere video, montarea capitelurilor ornamentale, instalaţii electrice, etc.

Astăzi, obştea monahală, formată din 40 de vieţuitoare, se străduieşte la îndeplinirea rânduielilor şi slujbelor zilnice sub ascultarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei.